Toate articolele
Blogul Imortelei

Articolul nr. 4

5 noiembrie 2026

Cine a inventat sosul béchamel? De la calcanul cu nucșoară din 1733 la bucătăria lui Escoffier

de Mirela C

Sos béchamel într-un vas de ceramică, cu lingură de lemn, nucșoară, cimbru și ceapă, pe o masă de lemn
Imagine ilustrativă generată cu AI.

Povestea unui sos celebru, de la rețetele uitate ale secolului al XVIII-lea până la marile cărți ale gastronomiei franceze.

O rețetă pe care am vrut să o prepar ca în cărțile franțuzești

Cu ani în urmă, când am vrut să pregătesc un sos béchamel autentic, am început să caut pe internet o rețetă dintr-o carte de bucătărie franțuzească.

Nu voiam doar o variantă rapidă, cu unt, făină și lapte. Eram curioasă cum era preparat sosul în bucătăria clasică franceză, după regulile și tehnicile descrise de marii bucătari.

Am găsit o carte, am urmat rețeta și am pregătit sosul.

Astăzi, însă, nu îmi mai amintesc titlul acelei cărți.

Mi-a rămas amintirea experienței, dar am pierdut sursa exactă.

Poate că tocmai de aceea, când am început să-mi organizez rețetele într-o carte de bucate digitală, mi-am dorit să păstrez nu doar ingredientele și modul de preparare, ci și povestea lor și, atunci când o cunosc, cartea din care provin.

Recent, curiozitatea m-a făcut să revin la béchamel.

Cine l-a inventat? Cum arăta rețeta lui la început? Și cât de mult seamănă sosul pe care îl pregătim astăzi cu cel din vechile cărți franceze?

Am pornit să caut răspunsul în cărți de gastronomie publicate de-a lungul mai multor secole și în cercetări istorice dedicate acestui sos.

Și am descoperit o poveste mult mai complicată decât mă așteptam.

În secolul al XVIII-lea, béchamelul putea conține pătrunjel, șalote, ceapă verde, piper și nucșoară. Uneori era preparat cu smântână, alteori cu lapte.

În 1903, Auguste Escoffier publica o rețetă care conținea chiar carne de vițel.

Iar una dintre cele mai interesante mărturii culinare timpurii este un preparat de calcan à la Bechameille, publicat în 1733.

Dar să începem cu numele.

Un sos cu nume de marchiz

Denumirea béchamel este asociată cu Louis de Béchameil, marchiz de Nointel (1630–1703), un finanțist francez care a deținut funcții importante în timpul domniei lui Ludovic al XIV-lea.

Marchizul era legat de lumea rafinată a curții regale, iar numele său a rămas atașat unuia dintre cele mai cunoscute sosuri ale gastronomiei franceze.

De aici începe însă și legenda.

Unele relatări îi atribuie chiar lui inventarea sosului. Altele spun că preparatul ar fi fost creat de un bucătar și dedicat marchizului, ca un compliment.

Problema este că nu există dovezi istorice concludente că Louis de Béchameil a inventat personal sosul.

În gastronomia de curte, preparatele primeau adesea numele unor personaje influente. Un asemenea nume putea supraviețui mult timp după ce originea exactă a rețetei fusese uitată.

Așadar, asocierea sosului cu marchizul este bine cunoscută, dar nu demonstrează cine l-a preparat primul.

Béchamel, Béchameil sau Bechameille?

În cărțile vechi apar mai multe forme ale numelui.

Béchameil este numele marchizului, iar Bechameille apare în titlul unei rețete publicate în 1733.

Pentru sos s-au folosit de-a lungul timpului și formele béchamel și béchamelle.

Cercetătorul Hervé This a analizat tocmai aceste variații ortografice, arătând că mai multe forme sunt atestate istoric.

În acest articol am ales forma béchamel, păstrând grafiile vechi atunci când redau titlurile originale.

1651: François-Pierre de La Varenne și o atribuire discutabilă

Un nume întâlnit frecvent în istoria sosului béchamel este cel al bucătarului François-Pierre de La Varenne.

În 1651, acesta publica Le Cuisinier françois, o lucrare importantă pentru evoluția bucătăriei franceze.

Cartea reflectă transformările culinare ale secolului al XVII-lea, când tehnicile de pregătire a sosurilor și de îngroșare a acestora căpătau o importanță tot mai mare.

De aici provine probabil și asocierea lui La Varenne cu béchamelul.

Există însă o diferență între identificarea unei tehnici asemănătoare și găsirea unei rețete publicate sub numele béchamel.

În aprilie 2025, cercetătorul francez Hervé This, membru al Académie d'Agriculture de France, a publicat un studiu consacrat istoriei acestui sos.

El atrage atenția că afirmația potrivit căreia La Varenne ar fi publicat în 1651 o rețetă de béchamel nu este susținută de un pasaj identificat sub această denumire.

Există surse moderne care continuă să îi atribuie lui La Varenne inventarea sosului, dar această atribuire nu este demonstrată cu certitudine.

Prin urmare, La Varenne rămâne important pentru istoria tehnicilor culinare franceze, fără să poată fi numit, pe baza documentelor discutate, inventatorul dovedit al béchamelului.

1733: calcanul à la Bechameille și nucșoara uitată

Aici povestea devine deosebit de interesantă.

În anul 1733, bucătarul francez Vincent La Chapelle publica la Londra The Modern Cook, o lucrare destinată bucătăriilor elegante ale epocii.

La Chapelle lucrase în mediul aristocratic european, iar cartea sa cuprindea numeroase preparate sofisticate.

În volumul al III-lea, la pagina tipărită 138, apare o rețetă intitulată:

„Turbots (a la Bechameille)”

Adică un preparat de calcan à la Bechameille.

Nu este încă un sos alb prezentat separat, în stilul manualelor moderne. Este un preparat de pește, gătit într-un amestec de unt, verdețuri, făină și smântână sau lapte.

Și tocmai acest lucru îl face atât de interesant.

Rețeta din 1733: ingredientele consemnate

În textul lui La Chapelle apar:

Un amănunt important este prezența făinii.

La Chapelle folosește expresia a dust of Flour, adică o cantitate mică de făină presărată peste ingrediente.

Așadar, sosul nu se îngroșa exclusiv prin reducerea smântânii. Făina contribuia și ea la obținerea consistenței.

Cum se prepara calcanul?

Metoda consemnată în carte poate fi redată astfel:

  1. Pătrunjelul și ceapa verde se tocau foarte fin.
  2. Într-o cratiță se punea o bucată generoasă de unt, împreună cu verdețurile și câteva șalote mărunțite.
  3. Se adăugau sare, piper, nucșoară și puțină făină.
  4. Calcanul, fiert în prealabil în court-bouillon, era desfăcut în bucăți și introdus în cratiță.
  5. Se adăuga puțină smântână, lapte sau apă.
  6. Preparatul era pus pe foc și amestecat din când în când, până când sosul începea să se îngroașe.
  7. La final, se potrivea gustul și se servea fierbinte.

La Chapelle preciza că și alți pești puteau fi pregătiți asemănător.

Menționa inclusiv o variantă în care preparatul era introdus la cuptor, acoperit cu pesmet și servit cu zeamă de lămâie.

Despre cantități: rețeta din 1733 nu oferă gramaje sau volume moderne exacte. Expresii precum „o bucată generoasă de unt”, „puțină făină” sau „puțină smântână” aparțin formulării epocii.

Metoda de mai sus este o redare în limba română a operațiilor descrise în carte, nu o rețetă standardizată și testată astăzi.

Ce este court-bouillon?

Termenul franțuzesc court-bouillon desemnează un lichid de gătire folosit mai ales pentru pește și fructe de mare.

Nu trebuie confundat cu bulionul de roșii.

În funcție de rețetă, poate conține apă, sare, legume, verdețuri, vin, oțet sau lămâie.

Peștele este gătit delicat în acest lichid, printr-o tehnică numită poșare, la o temperatură apropiată de fierbere, fără clocot puternic.

În rețeta din 1733, La Chapelle menționează calcanul deja fiert în court-bouillon, dar nu oferă în acel pasaj o formulă completă a lichidului.

Am găsit însă o variantă interesantă, documentată într-o altă carte clasică franceză.

Court-bouillon pentru calcan, după Auguste Escoffier (1903)

În Le Guide culinaire, la pagina tipărită 387, Escoffier descrie o formulă numită Court-bouillon D, destinată bucăților mari de calcan și de calcan de Atlantic înrudit, numit în franceză barbue.

Pentru fiecare litru de apă, autorul indică:

Peștele este acoperit cu apă rece, apoi sunt adăugate ingredientele.

Este o formulă surprinzător de simplă.

Dar trebuie făcută o distincție: aceasta este rețeta lui Escoffier din 1903, nu lichidul de fierbere folosit în mod demonstrat de La Chapelle în 1733.

Cele două cărți sunt despărțite de 170 de ani.

Formula lui Escoffier oferă doar un exemplu documentat despre felul în care bucătăria clasică franceză pregătea calcanul.

Ce fel de smântână se folosea în 1733?

Textul englezesc utilizează termenul cream.

Nu precizează procentul de grăsime și nici dacă smântâna era fermentată.

Prin urmare, nu pot identifica produsul exact folosind categoriile comerciale actuale.

Pentru cine dorește să reconstituie astăzi preparatul, smântâna dulce lichidă, nefermentată, cu aproximativ 30% grăsime, ar putea fi o alegere practică.

Dar aceasta este o recomandare contemporană, nu o specificație din cartea lui La Chapelle.

Ce mi s-a părut remarcabil?

În primul rând, nucșoara.

Aroma pe care o asociez cu béchamelul clasic era deja prezentă într-o rețetă publicată în 1733.

Nu este, așadar, o invenție târzie a bucătăriei moderne.

În schimb, pătrunjelul, ceapa verde și șalotele aveau un rol mult mai pronunțat decât în multe rețete de astăzi.

Mai mult, autorul permitea folosirea smântânii, a laptelui sau chiar a apei.

Preparatul arată că denumirea à la Bechameille era folosită în acea perioadă pentru o manieră de a găti peștele, dar nu dovedește cine inventase sosul sau când apăruse prima dată.

1758: François Marin și sosul care capătă o identitate proprie

Un alt reper apare în anul 1758, într-o ediție a lucrării La Suite des Dons de Comus, de François Marin.

Hervé This citează această rețetă în studiul său din 2025, identificând-o drept o atestare timpurie explicită a denumirii sauce à la Béchamel, în grafia respectivă.

De data aceasta nu mai este vorba despre calcan sau despre un alt preparat căruia i se adaugă un sos.

Este descris un sos ce poate fi folosit independent.

Ingredientele sosului lui Marin

Textul reprodus de Hervé This menționează:

Cum se prepara?

Într-o cratiță se puneau untul, pătrunjelul, ceapa verde și șalotele tocate, împreună cu sarea, piperul și nucșoara.

Se adăuga făina, pentru a lega sosul, apoi smântâna.

Amestecul era lucrat pe foc până când capăta gust și consistență.

Sosul putea fi apoi folosit la nevoie.

Ceea ce m-a surprins este apropierea față de preparatul publicat de La Chapelle cu 25 de ani mai devreme.

Regăsesc untul, făina, verdețurile, smântâna și nucșoara.

Diferența importantă este că la Marin preparatul apare explicit ca sos de sine stătător.

Despre sursă și cantități: descrierea se bazează pe pasajul istoric reprodus în studiul lui Hervé This, nu pe o verificare directă a facsimilului cărții lui Marin.

Autorul folosește măsuri vechi, precum pains de beurre, și exprimări aproximative pentru celelalte ingrediente. Nu am convertit aceste cantități în grame, deoarece o asemenea conversie ar introduce presupuneri.

De ce apare 1758 dacă exista deja rețeta din 1733?

Aici este importantă distincția dintre denumirile istorice.

În 1733 apare un preparat numit Turbots (a la Bechameille).

În 1758, Marin folosește explicit denumirea sauce à la Béchamel.

Hervé This discută cea mai veche atestare identificată de el pentru această formulare a numelui sosului.

Cele două documente nu se exclud: ele arată folosirea unor denumiri înrudite pentru preparate culinare descrise în mod diferit.

Niciuna dintre aceste atestări nu dovedește, singură, momentul exact al inventării sosului.

1806: André Viard și un béchamel complet diferit

Evoluția sosului nu a fost liniară.

În Le Cuisinier impérial, publicat în 1806, André Viard descrie un béchamel care nu pornește direct de la lapte, unt și făină.

În rețeta citată de Hervé This, ingredientele principale sunt:

Ce este sosul velouté?

Velouté este un sos clasic francez, obținut prin îngroșarea unui fond alb de carne, pasăre sau pește cu ajutorul unui rântaș.

Tehnica seamănă cu cea folosită la béchamel.

Diferența este lichidul de bază: în locul laptelui, velouté utilizează un fond.

Iar consommé este o supă limpede și concentrată, de obicei clarificată.

Cum se prepara béchamelul lui Viard?

Potrivit rețetei reproduse de Hervé This, Viard recomanda folosirea a opt măsuri de velouté și trei măsuri de consommé.

Acestea erau reduse la foc puternic, amestecând continuu, până când volumul total de unsprezece măsuri ajungea la aproximativ cinci.

Separat, trei pinte de smântână erau reduse la jumătate.

Cele două preparate erau apoi reunite și fierte în continuare, aproximativ 45–60 de minute, amestecând pentru a evita prinderea sosului de fundul vasului.

La final, sosul era trecut printr-o pânză fină pentru strecurare.

Interesant este că, în această etapă a rețetei, nu apare un adaos direct de făină.

Totuși, velouté-ul folosit ca bază era, în mod obișnuit, un sos deja îngroșat cu rântaș.

Avem, așadar, o preparație mult mai complexă decât béchamelul obișnuit.

Despre sursă și cantități: metoda provine din pasajul lui Viard reprodus de Hervé This. Am păstrat măsurile istorice și raporturile indicate, fără să convertesc pintele sau măsurile de sos în litri.

Nu ar fi riguros să atribui acestor măsuri volume moderne precise fără să stabilesc mai întâi echivalențele folosite în ediția respectivă.

O observație interesantă este că în aceeași carte apare și o Petite Béchamel, preparată diferit, cu carne, legume, făină și lapte.

Aceasta arată cât de variate puteau fi sosurile purtând numele béchamel în aceeași perioadă.

Secolul al XIX-lea: Marie-Antoine Carême și béchamelul printre marile sosuri de bază

După Viard, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, apare figura lui Marie-Antoine Carême (1784–1833), considerat unul dintre întemeietorii marii bucătării clasice franceze.

Carême a încercat să pună ordine în sosurile bucătăriei franceze, grupându-le în câteva mari sosuri de bază, din care derivau multe altele. Béchamelul se număra printre ele, alături de espagnole, velouté și allemande.

În lucrări precum Le Cuisinier parisien (1828) și L'Art de la cuisine française au XIXe siècle (1833), béchamelul rămâne apropiat de cel al lui Viard: un sos pornit de la velouté, legat cu smântână, redus la foc mic și strecurat pentru o textură fină.

Prin Carême, béchamelul devine o bază a bucătăriei clasice, iar drumul spre sinteza lui Escoffier de la începutul secolului XX este deschis.

1903: Auguste Escoffier și béchamelul cu carne de vițel

Ajung acum la unul dintre cele mai importante nume ale gastronomiei franceze: Auguste Escoffier (1846–1935).

În anul 1903, Escoffier publica Le Guide culinaire, o lucrare fundamentală pentru bucătăria profesională.

Portret fotografic al lui Auguste Escoffier în uniformă de bucătar-șef
Auguste Escoffier, în jurul anului 1907. Domeniu public, Wikimedia Commons.

Cartea a devenit unul dintre marile repere ale gastronomiei franceze, fiind folosită și studiată de generații de bucătari.

Pagina de titlu a cărții Le Guide culinaire de Auguste Escoffier, Paris, 1903
Pagina de titlu a primei ediții din Le Guide culinaire (Paris, 1903). Domeniu public, Wikimedia Commons.

Tocmai această lucrare am ales-o pentru a reveni la un béchamel clasic, cu o sursă precisă.

Și am descoperit o rețetă diferită de sosul simplu pe care îl pregătesc de obicei acasă.

Béchamelul lui Escoffier din 1903 conținea carne de vițel.

Rețeta originală din Le Guide culinaire

La pagina tipărită 19, Escoffier indică următoarele cantități pentru cinci litri de sos:

Acestea sunt cantitățile consemnate în rețeta originală.

Autorul nu precizează în acest pasaj gramajul untului folosit suplimentar pentru înăbușire și finisare.

Ce este rântașul alb?

Rântașul alb, numit în franceză roux blanc, este un amestec de grăsime și făină, gătit puțin, fără rumenire.

Escoffier descrie prepararea lui separat, în capitolul dedicat rântașurilor.

Pentru o cantitate mare de rântaș alb, formula sa pornește de la:

Amestecul se gătește numai câteva minute, cât este necesar pentru a îndepărta gustul de făină crudă.

Escoffier acordă atenție și calității grăsimii, recomandând folosirea untului clarificat sau a grăsimilor purificate în prepararea rântașurilor.

Aici există un detaliu care merită explicat.

Cele 650 g de rântaș alb din rețeta de béchamel reprezintă cantitatea de rântaș pregătit, nu 650 g de făină.

Iar formula generală de 500 g unt și 600 g făină nu trebuie confundată cu gramajul destinat unui litru de béchamel.

Cum se prepara sosul?

Carnea de vițel era tăiată în cubulețe și înăbușită în unt împreună cu ceapa, fără să se rumenească.

Separat, rântașul alb era amestecat cu laptele fierbinte până când se obținea un sos omogen.

Se adăugau carnea, ceapa, cimbrul, piperul, nucșoara și sarea.

Preparatul era lăsat să fiarbă lent aproximativ o oră.

La final, sosul era trecut printr-o pânză fină, iar suprafața era unsă cu puțin unt pentru a împiedica formarea unei pelicule.

Escoffier preciza că vițelul putea fi eliminat atunci când sosul era destinat unor preparate fără carne, dar ingredientele folosite pentru aromatizare trebuiau păstrate.

Varianta rapidă a lui Escoffier

În aceeași carte, la paginile tipărite 19–20, autorul descrie și o metodă mai rapidă de preparare.

Laptele fiert era aromatizat cu ceapă, cimbru, piper și nucșoară.

Vasul era acoperit și lăsat la cald aproximativ zece minute, pentru ca ingredientele să își transmită aromele laptelui.

Laptele infuzat era apoi trecut peste rântașul alb, iar sosul era adus la fierbere și gătit încă 15–20 de minute.

Această metodă este mai apropiată de ceea ce mi-aș dori să încerc într-o bucătărie obișnuită.

Și mai păstrează un lucru care mi se pare esențial: nu se limitează la unt, făină și lapte.

Ceapa, cimbrul, piperul și nucșoara contribuie la construirea gustului.

Cum aș adapta proporțiile pentru un litru?

Aici vreau să păstrez o distincție importantă între rețeta originală și un calcul pentru bucătăria de acasă.

Escoffier oferă proporțiile pentru cinci litri.

Prin împărțirea la cinci, rezultă:

Aceste patru cantități rezultă direct din reducerea proporțională a rețetei.

Pentru ceapă, cimbru, piper și nucșoară, o adaptare la un litru necesită și o alegere practică, deoarece unele ingrediente sunt indicate în bucăți sau în cantități aproximative.

De exemplu, două cepe mici pentru cinci litri ar corespunde matematic unei fracțiuni de ceapă pentru un litru.

Nu ar fi corect să prezint o jumătate de ceapă drept cantitatea exactă indicată de Escoffier pentru un litru.

La fel, nu pot afirma că o anumită combinație de grame de unt și făină este transcrierea literală a rețetei sale de un litru, deoarece această versiune nu apare separat în textul din 1903.

Pentru cartea mea de bucate, vreau să păstrez rețeta lui Escoffier, cu cantitățile originale, alături de o adaptare pentru un litru marcată explicit ca atare.

Aș începe cu varianta rapidă, fără vițel, pe care autorul o permite prin eliminarea cărnii și păstrarea ingredientelor de aromatizare.

Deocamdată rămâne o rețetă de încercat, nu una pe care să pretind că am preparat-o deja.

Din colecția „De încercat” a Mirelei · după Auguste Escoffier, Le Guide culinaire (1903)

Sos béchamel – Auguste Escoffier, Le Guide culinaire (1903)

1 litru de sos

Ingrediente

  • 130 g rântaș alb deja pregătit
  • 1 litru de lapte
  • 5 g sare
  • ceapă, o crenguță de cimbru, piper zdrobit grosier și puțină nucșoară rasă (cantitățile se aleg practic; în original: 2 cepe mici la 5 litri)

Mod de preparare

  1. 1

    Fierbe laptele și aromatizează-l cu ceapa, cimbrul, piperul și nucșoara.

  2. 2

    Acoperă vasul și lasă-l la cald aproximativ zece minute, ca aromele să treacă în lapte.

  3. 3

    Toarnă laptele infuzat peste rântașul alb, amestecând până obții un sos omogen.

  4. 4

    Adu sosul la fierbere și gătește-l încă 15–20 de minute.

Servire

Varianta rapidă, fără vițel, adaptată pentru un litru după proporțiile originale. Rețetă de încercat.

Rețeta originală a lui Escoffier este scrisă pentru 5 litri (650 g rântaș alb, 5 litri de lapte, 300 g vițel, 25 g sare). Cantitățile pentru un litru sunt un calcul proporțional, nu o formulă scrisă separat de Escoffier. Păstrată în Imortela · app.imortela.com

1934: Escoffier și béchamelul mai apropiat de cel actual

Peste trei decenii, în 1934, Escoffier publică Ma Cuisine, o carte cu aproximativ 2.500 de rețete, destinată să facă mai accesibile tehnicile bucătăriei franceze.

La pagina tipărită 16 întâlnesc o formulă de béchamel mai apropiată de tradiția modernă.

Pentru un litru de sos, Escoffier pornește de la un rântaș blond și un litru de lapte fierbinte.

Rântașul blond este asemănător celui alb, dar este gătit ceva mai mult, până când capătă o nuanță discret aurie.

Ingredientele descrise în Ma Cuisine

Cum se prepara?

Rântașul blond era diluat cu laptele fierbinte, amestecând cu telul.

După ce sosul începea să fiarbă, se adăugau sarea, piperul, nucșoara, ceapa cu cuișorul și un mic buchet format din cozile de pătrunjel, dafin și cimbru.

Sosul era gătit la foc mic aproximativ 25–30 de minute.

Escoffier recomanda atenție deosebită pentru a împiedica lipirea sosului de fundul cratiței.

La final, acesta era trecut printr-o pânză fină și finisat cu puțin unt.

Carnea de vițel nu mai apărea în această formulă.

Dar ingredientele pentru aromatizare rămâneau importante.

Dar cât unt și câtă făină se foloseau?

În pasajul dedicat béchamelului din Ma Cuisine, Escoffier nu indică explicit gramajul rântașului necesar pentru un litru de sos.

În schimb, în capitolul despre rântașuri, el descrie o formulă de rântaș blond care pornește de la 50 g unt clarificat și 60 g făină.

Aceasta este însă o formulă separată de preparare a rântașului. Nu demonstrează că întreaga cantitate trebuie folosită pentru litrul de béchamel.

De aceea, cele două indicații trebuie citite împreună, fără să i se atribuie autorului un gramaj pentru béchamel pe care nu l-a precizat explicit.

Și chiar și în această versiune mai simplă, nucșoara, ceapa, cimbrul, dafinul și cuișorul continuau să aibă un rol în gustul sosului.

Și atunci, care este rețeta originală?

După ce am urmărit aceste cărți, am înțeles că răspunsul depinde de ceea ce înțeleg prin „original”.

Dacă mă refer la o mărturie timpurie a folosirii numelui, ajung la calcanul à la Bechameille descris de Vincent La Chapelle în 1733.

Dacă mă refer la un sos propriu-zis, prezentat separat, rețeta lui François Marin din 1758 este un reper documentar important.

Dacă vreau să înțeleg versiunile elaborate ale gastronomiei profesionale, pot urmări rețeta lui André Viard din 1806 și béchamelul cu carne de vițel descris de Auguste Escoffier în 1903.

Iar dacă vreau un sos mai apropiat de cel pe care îl recunosc astăzi, găsesc în Ma Cuisine, din 1934, o formulă fără carne, dar cu numeroase ingrediente pentru aromatizare.

Nu pot indica, pe baza acestor documente, o singură persoană care să fi inventat cu certitudine sosul béchamel.

Pot însă urmări felul în care rețeta s-a transformat.

De la verdețuri și smântână, la sosuri reduse îndelung, carne de vițel, lapte și rântaș, béchamelul a evoluat odată cu bucătăria franceză.

Și, printre ingredientele care revin în mai multe dintre aceste versiuni, unul mi-a atras în mod special atenția:

Nucșoara.

O rețetă poate păstra mai mult decât un gust

Când am început să cercetez istoria sosului béchamel, credeam că voi descoperi un inventator, o dată și o rețetă originală.

În schimb, am găsit bucătari diferiți, cărți publicate la zeci de ani distanță și versiuni ale aceluiași sos care uneori seamănă foarte puțin între ele.

Am găsit calcan, carne de vițel, smântână, lapte, șalote, pătrunjel, cimbru, cuișoare și nucșoară.

Am găsit sosuri reduse îndelung și tehnici de preparare care cereau mai multă răbdare decât multe rețete moderne.

Și am înțeles că o rețetă nu este întotdeauna ceva fix, inventat într-o singură zi de o singură persoană.

Uneori este rezultatul unor mici schimbări făcute de bucătari diferiți, în bucătării diferite, de-a lungul generațiilor.

Poate că tocmai aceasta este frumusețea vechilor cărți de bucate: ele ne arată nu doar ce găteau oamenii, ci și cum se transformau gusturile lor.

Pentru mine, béchamelul păstrează și amintirea acelei cărți franțuzești găsite cândva pe internet, din care am pregătit sosul cu atâta curiozitate.

Titlul cărții s-a pierdut între timp.

Dar de data aceasta am regăsit o sursă pe care o pot identifica precis: Le Guide culinaire, de Auguste Escoffier, publicat în 1903.

Am ales să păstrez varianta sa rapidă de béchamel în secțiunea „De încercat” din cartea mea de bucate digitală, Imortela, împreună cu sursa și povestea ei.

Nu știu încă dacă aceasta va deveni rețeta mea preferată de béchamel.

Dar știu că, atunci când voi reveni la ea, nu va mai trebui să caut din nou cartea din care provine.

Pentru că unele rețete merită păstrate nu doar pentru ceea ce gătim cu ele, ci și pentru poveștile și amintirile pe care le adună.

Surse istorice și bibliografie

Rețetele istorice sunt prezentate în limba română prin rezumarea și reformularea metodelor din sursele indicate, nu prin traducerea integrală a textelor. Rețetele lui Escoffier au fost confruntate cu edițiile digitalizate. Pentru preparatul lui La Chapelle din 1733 au fost folosite textul digitalizat și reproduceri concordante ale pasajului. Rețetele lui Marin și Viard sunt prezentate pe baza pasajelor reproduse în cercetarea lui Hervé This. Acolo unde autorii istorici nu precizează cantități exacte, acestea nu au fost completate cu gramaje presupuse. Reducerea proporțională la un litru a rețetei lui Escoffier din 1903 este un calcul explicat separat, nu o rețetă de un litru atribuită autorului. Varianta rapidă din Le Guide culinaire este păstrată pentru o încercare viitoare și nu este prezentată drept rețetă deja testată. Pentru Carême este rezumat doar rolul său istoric în codificarea sosurilor de bază, fără pretenția de a reproduce o fișă de rețetă cu gramaje exacte.

Cu drag,
Mirela C

Dacă vrei și tu o carte de bucate a ta…

Încearcă Beta gratuit